Văd ace printre copaci
Cum cad din cer.
Întind mâna şi mă-nţeapă.
De ce arunci în mine cu săgeţi ?
Afară e război
Văd cum cade griul pe mine,
Închid ochii şi mi-e frică,
De ce mă-ngropi în bălţi ?
Miros acum sfârşitul,
Văd două, trei săgeţi…
Arunci într-un surd.
De ce te-ai oprit ?
Văetişi Ştefania
Atmosfera e plină de nuanţe:
Verde, mov, maro, albastru.
Mă aşez pe scaunul plin de buline;
Mă scufund în imagini.
Pe o foaie murdară sunt înghesuite
dungi, muchii, puncte de intersecţie.
Din ele construiesc cu degetul
În aer paturi, rame de tablou…dar
Ochii îmi cad pe o păpuşă
Căzută ca o frunză, batjocorită de vânt.
Trag săgeţi cu mintea în CD-ul cu Muse
şi în jilţul vechi ce-mi aminteşte de el.
Văetişi Ştefania
BAU,
Sunt înscris la un atelier de scriere creativă la Fundația Calea Victoriei. Dau mai jos rezolvarea mea pentru un exercițiu propus – Cum aș face un text de tip poem fără rimă, care să conțină cuvintele “aer, scaun, frunză, atmosferă, jilț, foaie”, câte unul la fiecare două rânduri. Continue reading
Firul monoton al zilei mi se prelinge enervat printre cărţi şi mobile. Spectatorul din mine aştepta mai mult, dar seara se instalează fără surprize. Patul mă aşteaptă cu aceeaşi indiferenţă cu care m-a obişnuit, şi totuşi rămâne un prieten de nădejde, martor mut al momentelor mele de sincope ale minţii. Ştie mai bine decât mine tainele şi cotloanele din sufletul meu, nu mă judecă şi nu mă întreabă. Îl îmbrăţişez cu drag şi mă pregătesc să încep călătoria nocturnă la care sunt invitată prin somnul de fiecare noapte. Întuneric. Sunetele se estompează din ce în ce mai mult şi apoi…
Mă privesc în oglinda mare. Sunt tot eu, aşa cum mă ştiu, în acelaşi loc. Doamne, totul e aşa de real! Mă privesc în oglinda mare, sunt tot eu, dar în mâna stângă îmi ţin capul. Statura mea pare atât de neomenească fără cap! Cercetez locul în care ar fi trebuit să stea şi admir linia perfectă dintre umerii mei. Oare ce vor spune ceilalţi când mă vor vedea aşa? N-aş avea de unde să le dau răspunsuri, capul e în mâinile mele şi e cuminte. Tăvălugul întrebărilor mă invadează. Capul nu zice nimic. Încep să râd şi să mă bucur,de parcă aş fi atins starea mea naturală. Ies mândră pe stradă, îmi etalez capul cu ambele mâini. Oamenii sunt răi şi mă ceartă, îmi spun că nu aşa se trăieşte. „Pune-ţi capul înapoi pe umeri, nu ţi-e ruşine să umbli aşa?” Ruşinată, mă întorc la oglinda mea. Poate că au dreptate. Dacă nu îmi pun capul la loc, cum voi mai vedea? Unde se vor aduna gândurile? În ce fel voi articula cuvintele?
Nu am înţeles nimic. Dezamăgită, îmi aşez capul la loc. Ies din nou pe stradă şi oamenii mă felicită. „Bravo, vezi că se poate?” Eu, ca un secret, păstrez acea senzaţie incertă, amestec între plăcere, curiozitate şi un strop de teamă.
Ispas Ioana Eugenia
Scrieresicreatie's Blog 